Aceeaşi…

Eu am rămas aceeaşi…aceeaşi:

-care spune lucrurilor pe nume indiferent de cât de greu ar fi;

-care stă la suprafaţă când ceilalţi încearcă  să o înnece;

-care nu se teme de furtună, ducându-se să doarmă cu părinţii  (inventând motive stupide);

-care ştie că visele devin realitate doar dacă faci ceva în legatură cu asta;

-care în loc să ţipe când e nervoasă preferă să plângă;

-care îşi face semne în palme ca să nu uite, dar care îşi scaldă mâinile de prea multe ori în ploaie;

-care face tot ce i se cere din respect pentru ea însăşi;

-care ar arunca stiloul de fiecare dată când ar avea vreo idee, cu riscul de a păta covorul de cerneală;

-care se trezeşte în miezul nopţii să scrie idei stupide pe telefon, dar care are grijă să nu îşi trezească colega de cameră cu click-ul enervant de la telefon ce are o rezonanţă prea mare;

-cu defecte şi calităţi;

(aceeaşi)

-care visează cu ochii deschişi la lucruri imposibile;

-care (la stres) face aceeaşi acţiune de mii de ori sperând că va ajunge la un rezultat mai bun decât răul;

-care ştie că nu există perfecţiune (de asta nici nu o caut);

-care iubeşte pe furiş persoane care poate nu merită (măcar nu mă consum);

-care prepară licori imaginare sau cafele perfecte cu sufletul;

-care îşi construieşte propria lume în creaţii imposibil de apreciat…

Aceeaşi de data trecută- eu.

…~mulţumesc pentru că m-ai ascultat!~…

Remember?

Azi o să las cuvintele la o parte! Mă las scaldată de fotografii vechi în care regăsesc trăiri care mai de care mai trăznite… O să discut maine cu acele litere organizate atât de elegant…poate işi vor pierde vremea pe foile mele julite de atâtea tăieturi…

Această prezentare necesită JavaScript.

Data: 26 august 2010

Staţiune: Neptun

Mulţumiri: Denisa şi Adriana!

Fără petale…

Dă-mi flori de mac! O să ţi le împrăştii pe trup neuniform, ca să mă cerţi. O să îţi scald privirea în ochii mei, fără să ştie cineva. O să te ascund în suflet să nu te găsească nimeni. O să îţi şoptesc, periodic, vorbe dulci, îmbibate în esenţe de adevăr.O să încui sufletul cu lacăte de vise şi o să arunc cheia în depărtări neştiut de mari. O să îţi hrănesc sentimentele cu sentimente imaginare. Sper să-mi mulţumeşti sincer pentru a-mi demonstra utilitatea acestor trăiri.

O să îţi trimit bucurii singuratice pe care să le poţi savura în timp ce vei pierde vremea pe acolo. O să rog siluetele zvelte ale cuvintelor neînţelese să te mai viziteze şi ele. Să îţi lase şi umbre catifelate pentru a nu te mai simţi singur.O să mai vin şi eu din când în când dacă o să găsesc cheia. O să îmi ia ceva timp să ajung în acele depărtări. Când o să vin înapoi, o să culeg flori de mac, să ţi le împrăştii pe trup.O să mă simt împlinită doar când o să ştiu că nu e în zadar ce încerc să fac pentru tine. O să îmi deschid sufletul ca o rană şi o să te las să pleci. Să laşi durerea eternă!…o să am mare grijă de ea!

Dă-mi flori de mac, fără petale…petalele să îţi ducă dorul! O să mi le împrăştii în suflet şi pe tine o să te las în pace.

Pot să….?

Mi-am aruncat speranţele…le găseşti în colţ dacă ai nevoie. Sfatul meu e să nu ai nevoie: sunt înşelătoare.

Aş reveni cu totul pe pământ dar nu îmi permit. Simt nevoia continuă să mă pierd în visele norilor şi să-mi scald părul în simplitatea lor. Să mi-l usuce vântul cât timp eu îmi scot dorinţele la plimbare…la ore fixe să nu care cumva să le stric programul. O să le las să facă cunoştiinţă şi cu alte dorinţe, să socializeze, să-şi împletească aripile caramelizate în ţesături exagerat de perfecte ce să lase impresia unei mantii. O mantie ca de vrăjitor. Apoi o să-mi pun dorinţele înapoi în cutiuţa de bijuterii din geantă…până la următoarea plimbare. Nu obişnuiesc să le hrănesc pentru că ar creşte deci, mai bine nu.

Îmi torn gândurile în picăturile de ploaie. Câte puţine până când se epuizează. În fiecare strop de ploaie, cu atenţie, să nu care cumva să ratez vreunul. I-aş privi apoi cum se năruie strivindu-se agresiv fie de pământ, fie de braţele îmbrăcate ale copacilor sau de faţa ta. Sper că nu au făcut nimic altceva decât să te readucă la viaţă…am nevoie. Îmi arunc cerneala peste pânza albă de sus şi o transform într-un albastru senin. Îmi afişez furia pentru a obţine o culoare nocturnă. Am luat puţin din albul norilor de demult şi l-am presărat peste pânza mea. M-am dedicat întru totul acestei activităţi doar pentru a-mi  demonstra că am imaginaţie.

Mă simt obligată să revin totuşi pe pământ: acolo eşti tu, prins captiv într-o realitate aparent dorită.

De mică mama m-a învăţat ca, atunci când vreau ceva ce ar implica o altă persoană, trebuie să cer acordul. Aşa că….pot să te iubesc?