Egoism

Azi a fost o zi mult prea frumoasă. Totul a fost prea „zen”. Sau doar eu am fost așa. Nu mi-e clar de ce. Deși puțin câte puțin încep să îmi dau seama.

Dragule,

Ieri mi-am luat cafea. Dar știi asta deja pentru că știi că nu pot să stau prea mult fără.. Dacă nu știai, sunt sigură că presupuneai.

Mi-am mutat speranțele într-o rochie vișinie, lungă.

Am avut timp să îmi dau seama de multe lucruri ieri. Dar nu le-am scris neapărat pentru că am vrut să fiu aproape de suflete.

Stăm puțin poate prea aproape unii de alții și de multe ori omitem să ne vedem sufletele..și visele. Suntem orbiți de visele noastre și nu ne interesează ce vor alții. Îmbrățișăm iluzii moarte îmbibate în nebunia unor naivități colorate exagerat.

Totul pentru noi. Până și egoismul. Îl înghesium în versuri dragi nouă până devine claustrofob și apoi se preface că nu ne cunoaște. Îl lăsăm să hoinărească zăpăcit în măști de oameni. Și îl lăsăm acolo, să îl cunoască lumea. Cât egoism!

Revenim din când în când la ceea ce nouă ne place să credem că „suntem noi”. Nici pe departe! Devenim doar niște bucăți de amintiri înghesuite, asemeni egoismului, în cutii muzicale ce dansează amețitor pe ritmuri vechi de cerneală puțin ștearsă pe alocuri.

Asta suntem noi. Și ne place să ne autonumim oameni!

Cât egoism!

Niște ciudățenii!

Dragule,

Când visele încep să îți danseze ritmic pe beat de inimă ar trebui să încerci să le oprești că „se uită lumea” la ele de parcă sunt niște ciudățenii. O să vezi că nu te vor mai asculta și vor pleca de acasă ascunzându-se în suflete care mai de care iar tu, o să le cauți prin alte suflete cu speranța că le vei regăsi. Dar nu o să dai de ele și o să îți crești alte vise care să semene cât de cât cu cele pierdute. Când o să începi să te obișnuiești cu ele o să vină celelalte acasă și nu o să mai știi cum să le împaci…

Ei bine, atunci o să trebuiască să începi să le îndeplinești. Doar așa rămâi numai cu un rând de vise.

Și când te gândești că totul a pornit de la un amărât de dans impus de o inimă puțin poate prea colorată de creioane optimiste pe alocuri…

Inima-mi prinde fluturi. Aleargă nebunește prin amintiri de iarnă împletite acum cu fire roșii și albe. Și cu zâmbete îmbibate în prafuri care ar putea să devină magice. Zâmbete fără palton și fără ghete. Pentru că azi a fost soare și a fost cald.

Mâine îmi zâmbește timid de după lună. Și-a pus ochelarii prin care respiră culori. Va fi soare! Și va intra în trecut, ca mai apoi să urmeze un alt Mâine cu alți ochelari care sper să sublinieze nuanțele importante de peste zi.

Acum că știi cum stă treaba o să îmi arunc înapoi cuvintele în geantă. O să le las afară când va fi primăvară hotărâtă peste tot. Nu doar în gândul meu.

…~*-*~…